Nu cunosc un personaj negativ atât de iubit de către public precum Loki. Personajul lui Tom Hiddleston, deși crud și cu o gândire ariană, e magnetul care atrage publicul în sala de cinema. În Thor 2, Loki începe o călătorie de reconstrucție a locului său în familie, alături de fratele său vitreg care vine de urgență pe Pământ doar când Jane Foster dispare de pe radarul lui Heimdall.
Construcția filmului nu m-a impresionat, ba chiar iese pe minus la anumite capitole. Filmul începe cu Anthony Hopkins narând despre elementul în jurul căruia se învârte toată acțiunea (vedeți și în trailer). Când ai personaje bine definite precum Thor, Loki și Odin din filmele precedente, e cam aiurea să începi filmul cu narațiune. Al doilea lucru care nu pică bine în acțiunea filmului e modul în care personajul lui Natalie Portman intră în belele. M-aș fi așteptat ca un om de știință să aibă mai mult creier când e teleportat într-un alt loc.
Și apropo de alte locuri, Louis Lane trebuia să poarte niște măști de oxigen pe nava generalului Zod, însă Jane Foster călătorește în Asgard și prin nu știu ce deșert intergalactic care, aparent, e bogat în oxigen. Chestia asta clar intră pe materialul Cinema Sins. Mai sunt câteva povestioare în film care nu își găsesc răspunsul până la final. Cel mai bun exemplu este îndemnul lui Odin ca Thor să facă familie cu Sif. Dincolo de scena respectivă povestea rămâne în aer, fapt ce m-a făcut să intru imediat pe IMDB să văd cine-i regizorul.
Numele său este Alan Taylor, iar experiența sa ca regizor se trage din “Sopranos”, “Sex and the City”, “Mad Men” și altele, însă numai câteva episoade pe fiecare. Taylor a fost prea mult obișnuit să lase poveștile să curgă în episoadele următoare, dar “Thor 2” este un lung metraj care ar trebui să aibă ceva consistență. Pentru că mă îndoiesc că Thor 3 va prezenta un triunghi amoros.
Însă există și lucruri bune. Chris Hemsworth rămâne iar la bustul gol (fapt remarcat imediat de două tipe din spatele meu), Anthony Hopkins poate să-și dezvolte personajul mai mult, arătând și partea mai puțin plăcută a unui conducător, Tom Hiddleston ne arată un Loki ce este capabil de compasiune și Rene Russo arată că soacrele pot fi chiar de treabă.
Pe lângă asta am văzut mai mult din Asgard, lucru pe care mi-l doream încă de la primul film. Bijuteria filmului (adică acel moment ce e la finalul filmelor Marvel în mod normal) se află chiar pe la începutul filmului, când Loki arată de ce este zeul înșelăciunii.
Dacă sunteți fani Marvel și ați urmărit povestea încă de la Hulk-ul din 2008, atunci mergeți la Thor 2. Sper doar să nu vi se pară doar un film necesar în călătoria fanilor către “The Avengers – Age of Ultron”.
Leave a Reply