Ies de la metrou și mă hotărăsc să intru la Mega Image-ul de pe Șincai. Iau repede ce aveam nevoie și mă pun la coadă. În fața mea două persoane, în spatele meu o mamă cu un copil la vreo trei ani. Copilul n-are stare, se agită, se plimbă peste tot, are o pungă cu roșii în mână. Maică-sa îi tot zice: “Ștefan, întoarce-te! Hai vino puțin!” Copilul, nimic. Stă cu punga de roșii, trece pe lângă mine și se oprește în dreptul unui frigider în care se țineau sticle de jumătate de litru. Se uită prin vitrină și dă să deschidă ușa. Aud un ton blând: “Ștefan, nu e voie!”. Puștiul deschide puțin frigiderul și îl închide. E momentul în care mă vede cum mă uit la el. Cu privirea fixată la mine mai deschide de două ori frigiderul, în timp ce maică-sa continua să-l roage suav să-l închidă. Nu se potolește. Iese din câmpul vizual al maică-sii și cotește brusc dreapta, cu tot cu roșii. Din spate tot aud tânguiri “Ștefan, vino înapoi cu roșiile!”. Binențeles că pe Ștefan îl doare într-un diminutiv ce, mai târziu în viață, îl va augmenta verbal în pauzele de țigară de la liceu. Într-un final se întoarce și îi dă roșiile maică-sii.

Ce am văzut a fost o mamă care se roagă trei minute încontinuu de pruncul de 3 ani, de parcă o mustrare ar fi stârnit Jihadul. Nu înțeleg cum de s-a ajuns la chestia asta în care oameni în toată firea stau să se roage de copiii lor. În copilărie știam că n-aveam voie să ies din vorba alor mei, că urmau lucruri nasoale. Nu sunt singurul. Și chiar îi dau dreptate lui Aries Spears: de ce nu vă bateți copiii?

Categories: Cotidiene

Dan Pandrea

Common sense owner. Electronic music, photography and tech.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.