Azi, 7 ianuarie, creștinii îl cinstesc pe Sfântul Ion, motiv pentru care wall-ul se împodobește frumos cu urări de bine. Problema cu ziua asta și cu toate cele în care românii simt nevoia să își ureze toate cele e că însemnătatea zilei sau a sfântului scade semnificativ, este în primul rând ziua celui căruia îi urezi și apoi a omului care a purtat cuvântul divin, împărțindu-l tuturor celor care doreau să-l audă. Nu sunt cea mai religioasă persoană pe care ați citit-o, însă încercați să vă aduceți aminte ce a însemnat Sfântul Ion (sau Ioan) pentru creștinătate (măcar din punct de vedere al acțiunii petrecute în Biblie)… fără Google.
Apoi mai rămâne moda numelor pe Facebook: de vreun an încoace văd cum prieteni (vă știți) își adaugă numele de “sfânt” în descriere fix înainte de marea sărbătoare. Cum să vă numesc eu? Attention seekers? Attention whores? Fericirea constă în urarea banală și impersonală pe care o persoană cu care interacționați mai rar decât curvele cu spovedania v-o lasă pe wall? Atunci suntem foarte superficiali ca generație. Mama e foarte mândră de al doilea nume pe care îl port (doar ea mi l-a ales, tata a fost mai concis) și mă întreabă mai mereu de ce nu mă semnez în articole și comentarii cu tot numele? Unul dintre motive se regăsește puțin mai sus.
Și “să trăiești cu numele” mi se pare cea mai stupidă urare, nu-i găsesc sensul. Hai mai bine să urăm de sănătate și putere de muncă în vremurile astea nu tocmai bune.
PS: dacă e vorba de urat, o fac prin mesaje private.
Leave a Reply