Ne uităm îngroziți la cum măcelăresc băieții ăștia legile justiției din cauza a ceea ce eu rezum la propriul interes. Propriul interes de a nu pierde puterea, de a nu face pârnaie și de a nu ajunge din nou la statutul de rupt în fund (deși, la cât s-a recuperat acum, chiar nu înțeleg de ce nu fac băieții ăștia 2-3 ani, ca mai apoi să se retragă în glorie și să lanseze cărți la Gaudeamus).

Așa.

Dacă vă uitați cu atenție (sau chiar deloc), veți vedea că propriul interes se manifestă pe tot spectrul avuției. De la tătuca Teleormanului, până la șantieristul cu care m-am întâlnit sâmbătă dimineața în parcarea subterană a blocului.

În el am văzut toate semnele că nu ne vom face bine prea curând. Stând în mașina lui cu un far stricat, omul fuma cu geamul deschis, în timp ce motorul rula. Spațiu închis, acumulare de noxe, pricepeți voi. După ce a aruncat chiștocul pe geam, m-am dus la el să-l rog să oprească motorul. Singurul lucru pe care l-am scos de la el a fost un foarte mirat “Pe bune?”

Atunci mi-am dat seama că omul e o cauză pierdută. Nu pentru că era vreo șansă să murim intoxicați pe acolo, dar omul nu a percutat absolut deloc la auzul că ar putea deranja pe cineva.

M-am întors la mașină și m-am gândit că, dacă șantieristul de sâmbătă n-a putut face un simplu gest, nu ar trebui să existe vreo urmă de empatie față de cei care stau acum în Parlament și fac franjuri viitorul nostru.