Nu trebuie să întrebăm cei mai buni psihologi pentru a ne da seama că setea de carne rece, ce curge prin venele înfierbântate la auzul morţii unui mare om este moştenită de la primele generaţii ce au petrecut pe meleagurile autohtone.
De fiecare dată când are loc un scandal intens mediatizat ce rezultă cu moartea unui om cunoscut, mă întorc la versurile Mioriţei. În cazul lui Sergiu Nicolaescu am văzut un profund sentiment de posesivitate din partea protestatarilor la adresa metodei de despărţire a regizorului de teluric. Toate doamnele care umplu RATB-ul şi pieţele de la primele ore ale dimineţii au blestemat, huiduit şi strâmbat din nas la adresa văduvei care a respectat simple dorinţe ale domnului Nicolaescu. Regizorul devenise un bun public, doar intrase în casele tuturor românilor prin zecile de filme pe care le-a făcut, drept urmare este firesc ca ţaţa Marga să-şi dea public cu părerea despre cât de adâncă ar trebui să fie groapa de la Bellu.
Gloata creştină se aseamănă “măicuţei bătrâne”, veşnic “din ochi lăcrimând, pe câmpi alergând” şi veşnic în căutarea unui baci moldovan. Un fiu nelegitim la capul căruia să bocească în toată splendoarea actului, preferabil la morgă, cu sicriul deschis. Pentru că Sergiu Nicolaescu a fost fiul nelegitim al colectivului românesc, o gloată care, an după an, a adunat o poftă crescândă a scandalului, a sexului şi a lipsei de bun simţ. Regizorul a înotat împotriva curentului şi a păstrat o imagine calmă, raţională şi decentă, iar “festivitatea de rămas bun” ar fi fost singura şansă a gloatei de a-l pune pe domnul Nicolaescu în rând cu toate celelalte personalităţi care au fost surprinse cu vată în nas de smartphone-ul de ultimă generaţie.
Leave a Reply