Pornind de la analiza literară pe care am expus-o cu succes în articolul precedent, vreau să dedic câteva cuvinte celei mai mari victorii din viața mea ca adolescent de Hasdeu. Nu a fost vorba de media 9 la matematică în clasa a 11-a, nici de piesa de teatru în care am fost personaj principal, deși eu cu franceza nu am fost buni prieteni și nici măcar BAC-ul luat pe notă mare (fără a copia, să fim bine înțeleși).
Nu, momentul meu de glorie s-a consumat în ultimele zile ale clasei a 12-a, când profesoara de română, Gabriela Beceanu, m-a strigat “Dan”. Ca să vă pun în temă, la română nu ieșeam în evidență, răspundeam când eram strigat și cam atât, motiv pentru care doamna Beceanu nu mi-a reținut numele. Prin clasa a 11-a a început să-și dea seama că mă cheamă Pandrea, deși nu-l nimerea din prima. Eram precum câinele lui Pavlov, așa că prin semestrul al 2-lea din clasa a 11-a, când am auzit numele de “Dan” am avut o reacție întârziată, de parcă ar fi fost încă un milion de băieți cu același nume pe lângă mine.
Și ca bonus am să vă povestesc o întâmplare destul de amuzantă. Doamna Beceanu avea întotdeauna un ton răspicat și nu se temea să-l folosească la capacitate maximă. După ce s-au încheiat mediile în clasa a 12-a, doamna profesor a căpătat o atitudine relaxată și ne-a întrebat: “Acum că am încheiat mediile și nu mai aveți nicio emoție, aveți întrebări pe care nu ați îndrăznit să mi le puneți în 4 ani de liceu?” Inițial nu am știut cum să reacționăm, însă o colegă a ridicat mâna și a întrebat: “Doamna profesoară, de ce vorbiți așa tare?” La care doamna Gabriela Beceanu a răspuns like a boss:
“Eu nu vorbesc tare, eu am dicție!”
Atât.
foto: colectia personala
Leave a Reply