Man of Steel: definiția supereroului

Înainte de a povesti cum a fost la filmul de aseară, țin să precizez niște lucruri:

• Superman este definiția supereroului, nu există treaptă superioară;
• Să mergi la un film cu supereroi și să ai așteptări realiste arată că n-ar mai trebui să calci prin sălile de cinema la următoarele (de exemplu Thor, în noiembrie).

Henry Cavill îl joacă pe Clark Kent/ Kal-El/ Superman. Însă nu vă așteptați la o acțiune liniară. Ce-i drept acțiunea începe pe Krypton, dar mutarea cadrelor pe Pământ aduce cu sine și alternarea prezent-trecut. Așa ajungi să fii martor inițierii lui Clark, frustrărilor sale și al găsirii tuturor răspunsurilor. Întrebarea centrală e “cine sunt, de unde vin?”.

Între timp mai apare și un Russel Crowe care încă are vlagă în el (cât să dea niște pumni și să rupă niște capete) și joacă un rol bun, un Michael Shannon (Zod) foarte credibil în rolul antagonistului “scrofulos la datorie” până la limita genocidului, o Lois Lane (jucată de Amy Adams) care gândește exclusiv cu hormonii când vine vorba de siguranța planetei (vedeți voi de ce) și un Kevin Costner excelent în rolul de tată ce se sacrifică pentru binele fiului.

Ultimul pe care vreau să-l menționez e Lawrence Fishburne, în rolul șefului Daily Planet. E un moment în film în care am zis: “Morpheus, it’s really you!”. Vă las să-l găsiți.

Un lucru ce m-a surprins a fost plângerea unora cum că există prea mult CGI. Oameni buni, pentru un SF nu există prea mult CGI! Sunt de părere că asta cred și cei de la Toshiba, cărora le mulțumesc pentru invitația la film.

PS: Există totuși o anomalie temporală în film (și vedeți că ăsta-o spoiler). Dacă Jor-El moare cu 33 de ani înainte de acțiunea din prezent, cum se face că holograma sa este încărcată pe nava de explorare care a vizitat Pământul în urmă cu 18.000 de ani? Și altă anomalie în film este cât de mare apare logo-ul Nokia pe telefoanele sale!