Aseară am văzut unul dintre acele meciuri în care Barcelona n-a putut nimic. Atenție, nu vorbesc de “nu i-a ieșit nimic”, pentru că ar trebui să existe câteva șanse la poarta Milanului, câteva ratări monumentale. Ce să mai: să fie vorba de ghinion. Dar nici măcar alergătura constantă a lui Iniesta n-a reușit să rupă apărarea italiană.
Știți că orice român se pricepe la fotbal, așa că vă rog să-mi permiteți câteva secunde să vorbesc despre cum aș fi rezolvat eu meciul. Presupunem că Roura și-a făcut temele și a studiat jocul milanezilor, așa că l-aș fi lăsat pe Rodriguez pe bancă, iar pe flancuri le-aș fi făcut loc sud-americanilor Sanchez și Adriano. Știu că ar fi arătat ca naiba echipa, dar măcar ăștia doi aleargă de ară pământul, creează spații pentru Messi.
Care Messi nu s-a văzut deloc, a avut vreo 2-3 driblinguri și cam atât. Italienii l-au băgat repede la cutie și acolo l-au ținut până la finalul jocului. La un moment dat am văzut că argentinianul a trecut pe flancul drept, încercând să pornească niște curse de dribling în stilul pe care îl cunoaștem deja. Pauză.
Și acum despre golurile Milanului. Primul nu m-a impresionat deloc, mai ales că a venit cu ceva ajutor din partea unei mâini. Că a fost involuntară atingerea deja nu mai contează. Era 1-0 și Barcelona nu avea soluții. La golul doi Alves a dormit crunt în post (poate de-aia îl prefer pe Adriano în ultima vreme) și Milanul a meritat golul cu fiecare strop de transpiratie lăsat pe gazonul hibrid.
Returul va fi pe Camp Nou, însă Barcelona va avea același Milan închis, care acum are și mai multe motive de a sta cu fundul în poartă. Dintr-un colț al României Sorin Cârțu zâmbește ștrengărește.
Leave a Reply