Vremuri interesante în școală. Suficient de mari cât să excelăm la originalitatea insultelor, prea mici pentru acel instinct de reprimare a tâmpeniilor ce stăteau să ne iasă pe gură. Mă uitam la toată discuția despre Fuego și mi-am dat seama brusc că Paul (numele său de strigare la catalog) e grăsunul de care râdeam în școală.
Și nu râdeam de el că e prost sau că abia scoatea câteva cuvinte. Ba chiar se descurca bine când îl băgam în poartă la miuțe. Problema noastră e că Paul și-a văzut de ale lui, s-a ținut de școală, a crescut și are o carieră. În muzică și, după cum aveam să aflu acum câteva zile, în pictură.
Noi am rămas în continuare la stadiul ăla de mucoși de gimnaziu care se țin de miștouri imbecile. Atât putem. Pentru că nu ne-am dezvoltat intelectual și emoțional cât să înțelegem că Fuego, bă(!), are un alt set de valori. Succesul în muzică înseamnă pentru el să cânte la Chișinău pentru toate tănticile și domnii în etate de acolo. Nu văd care este problema. Dacă pe el îl face fericit, dacă publicul său e fericit, nu văd de ce ar trebui să adoptăm atitudinea unor suferinzi de pubertate.
Și, mai nou, am văzut că justițiara blogosferei deconspiră marea fraudă a lui Fuego: picturile care nu sunt ale lui. Și o deconspiră cu talent, cu formulări de tipul “eu cred” și “am văzut la alții”, deci am dreptate și Fuego e un mincinos. După toată argumentarea împrumutată de pe cocoon sau alte site-uri conspiraționiste, singurul paragraf care contează e ăsta:
[PS: I-am scris un mesaj în care i-am povestit teoria mea, dar nu am nicio speranță că îmi va răspunde, așa că am decis să public acest articol, care e mai probabil să ajungă la el.]
Dă-o dracu’ de informare direct de la sursă! Vivat blogosferia!
#goFuego
Leave a Reply