Ianuarie 2020 a fost ultima dată când am fost într-o sală de cinema. În seara asta am revenit pe scaun, cu o porție mare de popcorn și un suc, ca să văd Black Widow.
Încep cu partea organizatorică. În mare parte, Cinema City-ul la care merg pare că a trecut cu bine prin pandemie, însă detaliile arată că mai au mult până să ajungă la nivelul din 2019. La avanpremiera Black Widow, un blockbuster, am văzut mai puțini oameni la coadă la bar, mai puține reclame și mai puține preview-uri. Pe măsură ce lumea recapătă gustul mersului la cinema (și mie mi-a revenit :D), lucrurile se vor apropia de normal.
Nu credeam că după un an și jumătate îmi va fi greu să mă reobișnuiesc cu ochelarii 3D. Nu că în 2019 eram mare fan. Problema lor este reduc din luminozitatea ecranului, iar atunci când vezi scene pe timp de noapte, ar fi bine să ai o imaginație bogată. De-asta o să caut să văd din nou Black Widow într-o sală cu proiecție 2D.
Filmul. La prima vedere e ciudat. Că acum 2 milenii, înainte să vină pandemia, Natasha Romanoff murea pe o planetă îndepărtată, iar ideea unui film solo abia acum taie un pic din suspansul acțiunii (adică știam deja că nu moare în ăsta, din moment ce moare în altul). Anyway.
Marvel a ținut să bage acțiune și bătăi cât vreo două filme de-ale lui Van Damme în zilele lui bune. Și fata noastră dă și încasează de te aștepți să-și scuipe plămânii la următoarea secvență. Însă Natasha arată mai mereu bine pe sticlă. Și asta e prima mea problemă cu filmul ăsta – fiind o poveste bine înfiptă în lumea spionajului, mă așteptam la o direcție în genul Captain America: Winter Soldier. Adică acțiune ceva mai aproape de realitate.
Partea bună este că povestea Natashei este chiar ok, în spiritul traumei pe care Marvel știe atât de bine să o ofere personajelor sale. Acesta este punctul forte al filmului. Chiar dacă nu e cel mai bun produs scos de Marvel, o să-l mai văd cel puțin o dată la cinema.
Ah, da. Avem și scenă la final de tot.
Leave a Reply