Perioada părinţilor mei “de dinaintea mea” are un farmec aparte pentru mine. Motivele sunt numeroase, însă ajungi să îţi dai seama că neavând un copil de crescut îţi permiţi să te ţii de pasiuni. Ori în tinereţe ştiu că tata avea două pasiuni mai mari: muntele şi fotografia. Prima dintre ele se explică destul de uşor: tata avea doar un an când s-a mutat de la casă la bloc, aşa că a crescut cu dorinţa spaţiilor deschise. Despre fotografie ca pasiune pentru el n-am reuşit să aflu mare lucru, însă virusul a fost transmis singurului său descendent.
Am amintiri vagi despre un apartament din cartierul Broşteni din Buzău, o bucătărie întunecată şi echipamentul de developat pe care tata îl folosea cu rigurozitatea şi pasiunea unui dirijor de orchestră. Toate pozele pe care le făcea la momentul respectiv erau alb-negru, iar a doua zi reuşeam să văd că, printre toate pozele de acolo, unele erau cu mine. Pe măsură ce am crescut, am devenit din ce în ce mai interesat de aparatul negru care mă prindea mai mereu nepregătit. Momentul în care am apăsat prima dată pe declanşator a rămas fixat pe filmul retinei mele. Atunci am primit şi prima lecţie de încadrare a subiectului în poză. Vizita de Crăciun m-a făcut să scotocesc după aparatul vechi şi într-un final l-am găsit uitat într-o de geantă veche.
Într-o lume în care Canon şi Nikon domină piaţa, curiozitatea despre Zenit-ul rusesc m-a făcut să găsesc lucruri interesante. De exemplu ruşii au scos un model numit Photosniper, because in Mother Russia photos shoot you! Pe măsură ce au trecut zilele m-am trezit căutând în bibliotecă de acasă cărţile de fotografie scrise prin 1985. Parafrazez dintr-una:
Vedem un interes sporit pentru fixarea imaginilor pe suport digital, însă această soluţie este foarte scumpa. Am convingerea că viitorul va rezolva şi această problemă.
După o scurtă inspecţie am văzut că aparatul merge perfect, singurul lucru ce-i lipseşte fiind filmul. Mă gândesc totuşi să nu-l mai pun la treabă, ci să-l pun într-o cutie de plexiglass, să fie admirat. Urmează un DSLR de la Canon (cel mai probabil) şi teorie pe pâine, alături de practică pe unde apuc şi când îmi permite timpul. Urmează multe poveşti scrise şi multe dintre ele surprinse într-un singur cadru. Am impresia că ultimele vor avea mai mult succes decât cele prin care bat de nebun tastatura.
Chiar poza de mai sus e o poveste a locurilor prin care am copilărit. Obiectivul a clipit lângă mine la şcoală, la ţară, la iarbă verde, la mare şi la munte. Fiecare cadru cu povestea lui. Dacă aş sta să le povestesc pe toate l-aş ajunge pe Creangă din urmă la capitolul volum de rânduri. Însă cele pe care le voi surprinde în viitor le voi ţine minte atât prin memoria vizuală, cât şi prin scris. Promisiunea pe care o fac acum este că prima clipire a noului DSLR va fi în faţa venerabilului Zenit 11. O merită.
Cât priveşte dezvoltarea pasiunii în ceva mai serios, Komandamentul de iarnă vine ca o mănuşă dorinţei de a învăţa (eventual fura) meserie de la oamenii care, în ultimele două ierni, au făcut cadouri frumoase prin Portret de Familie, dar şi de la oameni precum Costin Cocioabă, Radu Bazavan, Adrian Ciubotaru, Victor Kapra, Andreea Burlacu, Cristian Dorombach, Miruna Sfia, Toma Nicolau, Alexandra Roșu, Cosmin Tudoran, Alissum, Cristian Șuțu, Radu Bădoiu.
Text înscris în concursul Komandamentul de iarnă – Tabăra de Fotografie pentru Bloggeri, un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vînju Mare, Hotel Continental Forum Oradea, Opel, Anagrama.
PS: Închei cu un video ce se leagă perfect de titlu.
Leave a Reply