Ultimul film din trilogia Unbreakable a fost criticat de multe voci. E ușor să dai în Shyamalan doar pentru motivul că a făcut The Last Airbender, însă trilogia Unbreakable, cel puțin pentru mine, este de neatins.
Glass a fost lansat la 19 ani după apariția primului film. De atunci, am avut parte de un Spider-man jucat de 3 actori, 3 filme Fantastic Four, 13 filme din seria X-Men (2 apar anul acesta) și 22 de filme din Universul Cinematic Marvel (2 apar anul acesta). Dacă adăugăm seria de filme Blade, Batman-ul lui Nolan, plus universul cinematic DC, avem o tonă de filme în care acțiunea a fost dominantă, iar chestiile de substrat au lipsit aproape în întregime (Logan a surprins cel mai mult din ultimul punct de vedere).
Motiv pentru care cred că oamenii au uitat ce au făcut primul Unbreakable atât de bun – faptul că o poveste originară a unui supererou poate fi fundamental umană pe toată durata filmului. Iar acest lucru se continuă și în Split. Nu există niciun cataclism, nicio bătălie galactică. În schimb, avem o răpire și niște ședințe ce seamănă a terapie, întrerupte ocazional de una dintre personalitățile jucate de McAvoy. Ce a propulsat Split pe radarul fanboy-lor a fost conexiunea cu Unbreakable, aflată tocmai la finalul filmului.
Așa că era normal ca Glass să fie un amestec ale celor două filme. Iar mie mi-a plăcut extrem de mult. A fost echivalentul unui moment de respiro între două bătălii cu Thanos. În plus, Shyamalan nu m-a dezamăgit nici de această dată cu twist-urile pe care le-a băgat în Glass. Numai pentru acest lucru zic că trebuie să acordați o șansă filmului, însă nu înainte de a vedea și celelalte două filme din trilogie (Split e pe Netflix, cu Unbreakable vă descurcați).
Leave a Reply