De când eram în școală aveam tangențe cu combinatori, tipi care luau produse bune pe bani puțini sau reușeau să vândă telefoane pe bani frumoși. E un limbaj aparte care fascinează la persoanele astea. Prin liceu îi știam pe băieții din centru care vindeau telefoane, fix lângă reprezentanțele operatorilor de telecom.
Din cauza miturilor urbane generate de oamenii ăștia (da, sunt mituri urbane, cam câte tunuri poți da când vinzi telefoane?), negocierea a devenit strict o modalitate de a trage țepe fraierilor. Pun pe OLX un produs la prețul de 450 lei și primesc mesajul de mai jos. Când îi arăt că sunt deschis la negocieri, se trece la jigniri. Pentru că atât putem.
Leave a Reply