Fiind băiat de provincie îmi aduc aminte de casa de cultură a orașului meu ca de salcâmul lui Moromete (acest axis mundi al familiei). Am prins spectacolele ce se făceau acolo și desfășurarea de forțe era impresionantă (pentru un copil abia intrat la scoala era ceva). Spectacolele adresate publicului larg au fost ținute și în anii ’90, timp în care oamenii care ne distrau nu auziseră de contracte TV, puncte de audiență, ci pur și simplu veneau, ne ofereau talentul lor și plecau mulțumiți că au făcut o sală fericită măcar pentru câteva ore (acasă aveam să deschid televizorul și să îl întreb naiv pe tata unde-s ăia 15.000 de specialiști ai lui Constantinescu).
Dintre toate spectacolele unul singur mi-a rămas în minte: Doru Octavian Dumitru. A fost incredibil, am râs foarte mult (deși nu mă prindeam chiar la toate glumele, pentru că eram mic și DOD era foarte subtil cu trimiterile cu tentă adultă) și până în momentul de față cred că DOD este un om de comedie foarte bun. Mă veți contrazice, îmi veți spune că e un bufon, că are glume răsuflate, că i-a trecut vremea și că acum Teo e cel mai tare. Nu vă contrazic, dar am motivele mele să cred că DOD e printre cei mai buni.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani? Păi concertele și spectacolele s-au mutat în piața din centrul orașului iar casa de cultură a rămas un loc în care tinerii vin să-și repete piesele de teatru și cele cu formația rock. Din când în când mai are loc câte un spectacol de tipul Miss Piranda, lucru nu tocmai plăcut pentru mine.
Nu știu dacă această emblemă a orașului își va recăpăta strălucirea vreodată, dar e frumos să îmi aduc aminte de ea ca un loc în care se făceau spectacole adevărate.
Leave a Reply