bphFotbalul meu adevărat a început pe la vârsta de 4 ani. Nu, nu aveam ciorapi din lână pe post de încălţăminte şi nu strigam Aaaaaanaaaaaa! când şutam (cum făcea Hagi în copilărie), dar în fiecare zi când jucam cu băieţii mai mari mă întorceam acasă cu genunchii înroşiţi şi şosetele pătate de sânge.

Apoi m-am mutat într-o altă zonă a Buzăului, unde terenul de fotbal era pe o strada, într-o curbă. Acolo aveam să exersez alături de băieţii de la bloc, să driblez, să centrez. Ţin minte că repetam obsesiv centrările alături de 2-3 prieteni, eu fiind servantul.

În clasa a 5-a s-a produs o schimbare, am adoptat o poziţie mai retrasă, jucam fundaş de bandă, nu conta pe care parte stăteam, dar acolo mă simţeam cel mai bine. Modelul pe care îl adoptasem venea de la Dan Petrescu, urcam în atac şi lăsam fundaşul central să se ocupe de eventualele recuperări ale echipei adverse. Ţin minte că în aceeaşi perioadă desenam pe o hârtie primele tactici pentru campionatul pe clase. De asemenea ţin foarte bine minte două faze dintr-un meci de atunci: un henţ şi un şut care s-a dus foarte aproape de vinclu.

Erau vremuri bune atunci, vremuri în care, după cum spunea Jeremy Clarkson la un moment dat, “the men were men”, nu-mi păsa de eventualele accidentări (fapt pentru care, uimitor sau nu, am fost ferit de fracturi).

În liceu am avut un profesor de volei, sport de care nu m-am lipit, iar fiecare ocazie de a juca fotbal era ca o binecuvântare. Poziţia a rămas aceeaşi: fundaş. Din păcate am rămas cu fotbalul de atunci, în facultate am avut câteva semestre în care mai jucam la Drept. De atunci am trecut pe Playstation, pase dese cu FC Barcelona şi meciuri aprinse cu unul dintre colegii de apartament.

Asta este istoria fotbalului meu adevărat, dar istoria fotbalului românesc se întinde pe mai mulţi ani. Dacă vrem să apreciem acest sport, trebuie să începem cu oamenii care au făcut legendă (trecutul), să fim mândri (sau să încercăm măcar) de cei care acum ne reprezintă în meciurile internaţionale şi să avem grijă ca viitorul să ne scoată din nou în stradă. Coincidenţă sau nu, începutul şi sfârşitul acestui post se leagă de Hagi, pentru că rămân la părerea că fostul coordonator de joc al Naţionalei a făcut cea mai bună mişcare când a înfiinţat Academia Hagi.

Întrebarea de final este următoarea: pentru tine există un fotbal adevărat? Dacă da, susţine-l!

PS: în poză vedeţi chiar liceul pe care l-am urmat


Dan Pandrea

Common sense owner. Electronic music, photography and tech.

Leave a Reply

Related Posts

Cotidiene

Nu există motivație mai mare decât foamea

Bănuiesc că ați văzut știrea conform căreia un sfert din tineri nu studiază sau nu muncesc. Să mă apuc acum să zic cum am muncit eu “la viața mea” nu ar rezolva mare lucru într-un Read more…

Cotidiene

Cum îți dai seama dacă oamenii vor o schimbare în bine

Știți că românii așteaptă venirea unui Mesia politic, care să ne arate calea și noi să ne schimbăm după învățăturile lui. De asemenea, știți că românii se ghidează după dictonul “să se facă, apoi respectăm Read more…

Cotidiene

Emoji-urile sunt dovada că am luat-o pe arătură cu politically corectness-ul

Se discută foarte mult pe tema “corectitudinii politice” și în ce doză e suficientă pentru a nu face mai mult rău decât bine. Emoji-urile sunt dovada definitivă că ce-i mult strică. Pentru cei care au Read more…